Future Me – My Alter Ego

Dana Marin decembrie 14, 2017 0 comments 0

Dimineata soarele mi-a zambit in geam. Incantata de aparitia lui, m-am grabit sa ies din casa. Cu punga de gunoi in mana, cheile intr-alta, mi-am varat esarfa si ochelarii de soare rapid in sacosa. In gand treceam prin to-do-list-ul unei zilei administrative: sa merg la banca, sa platesc facturile, sa las indexul de apa in cutia de la administratie, sa imi iau ceva de mancare… Am simtit adierea vantului pe chip si cu ochii mijind la lumina soarelui, incercam sa-i simt in van caldura. Bucuroasa ca mi-am luat esarfa, am zis ca termin echiparea dupa ce termin treaba la banca. Grabind pasii, zaresc in capatul stradutei mersul voinicesc al unei doamne mult trecute peste 70. Ma izbeste postura corpului si vitalitatea pe care o emana. O scanez rapid din cap in pi-cioare si ma fascina flow-ul ei de energie neobstructionat in nici o zona ener-getica. Vroiam sa o abordez dar al meu creier trecuse deja pe setarea de no-mind si nici ca gaseam vreun subiect. Nu imi ramanea decat sa-i savurez pre-zenta. Apropiindu-ne una de alta, ne sorbim reciproc din priviri. Ma opreste si imi spune:

„Draga mea, gatul tau! Sa-ti pui ceva la gat sa nu racesti! Gatul e o zona atat de sensibila! Sanatatea e cel mai de pret lucru”.
„Da, aveti dreptate, chiar la asta ma gandeam. Ma bucur ca m-ati abordat caci v-am privit din departare si aratati fanstatic. Cati ani aveti?”.

Imi multumeste zambind larg si imi zice 92. Ma asigura ca sportul e responsa-bil de starea ei si ca nici o zi din viata ei nu a trecut fara sa faca miscare. In tot acest timp, imaginatia mea rula la maxim si parca o si vedeam pe salteluta in crow position. Plina de viata, ma anunta cu incredere de sine ca posteriorul ei nu arata de 92 de ani si nici pieptul. La auzul acestor vorbe, rad sonor amin-tindu-mi de o discutie ca-ntre fete cu o prietena careia ii marturiseam in ho-hote de ras ca dorinta mea la moarte e sa mor cu fesierii tonifiati. Ma intreba de ce, ca oricum nimanui nu-i va mai pasa atunci. Raspunsul meu hotarat a fost ca mie o sa imi pese si atunci.

Revin in prezent la elixirul vietii in plina desfasurare in fata mea si cad prada admiratiei rujului ei rosu. Dutzi, caci asa ma ruga sa-i spun, ma invata deja cum sa am grija de mine, sa fac sport, sa nu mananc prostii, sa beau apa. Dar nu pot sta prea mult ca mintea ma trage din nou si ma duce in viitor de data aceasta. Parca ma si vad.. eu, peste… 92-35… ani, mergand pe strada de minunez oamenii care au ochi sa ma vada, ii abordez cu energia mea de divine mother si incep sa le explic cum sa respire si de ce respiratia e cel mai de pret lucru… Zambesc in sinea mea si imi zic: „Oh, no, deja fac asta.. desi, slava domnului, nu am ajuns inca sa-i abordez pe strada.. ce-i drept, parca nici mult nu mai e…”

Revin din nou in momentul prezent, bruiata de aceste escapade ale mintii ba in trecut, ba in viitor si ii zic lui Dutzi ca doresc sa-i fac o poza. Imi spune:

„Nu, nu vreau singura, vreau cu tine”.

Rog pe un domn care trecea pe langa noi sa ne faca poza alaturata. O anunt pe Dutzi ca vreau sa stiu mai multe despre ea. Ma asigura ca o sa aflu si imi explica unde locuieste. Se scuza grabita ca trebuie sa plece sa semneze condica in parc si ma asigura inca o data ca o sa mai vorbim. Se intoarce si o privesc cum pleaca. Raman mirata si minunata. Imi continui drumul la banca cu Dutzi in gand si imi spun ca asa vreau sa fiu la 92 ani: plina de vitalitate si cu ruj rosu, statement al unei vieti constiente traite din plin, in onoarea corpu-lui, mintii si sufletului meu! Yuhu Yoga!

Adaugati un comentariu

Categorii articole

Newsletter Urban Yoga

Introduceti adresa de email: